Săptămâna Patimilor și Paștele ne află închiși în casă.PASTELE DE ACASA Cum Paștele de acasă
Anul acesta, Săptămâna Patimilor și Paștele ne află închiși în casă. Interzicerea de a merge la biserică pare să fie ea însăși pentru mulți oameni o sfidare la adresa lui Dumnezeu. Dar cine
Paștele (latină pascha; ebraică פסח, pronunțat pessach pentru Paștele evreiesc,ebraică פסחא, în forma aramaică, pronunțată pascha pentru Paștele sau …Mâncăruri specifice românești … · Ou de Paști · Discuție:Paști · Paștile Blajinilor
poate să pretindă că este imun în fața bolii, doar sub pretextul participării la Liturghie? Și cine și-ar putea permite să se joace cu viața celuilalt, disprețuind cursul firesc al prudenței? Minusculul organism care trăiește pe seama trupului omenesc a reușit într-adevăr să
cutremure siguranța lumii, preocupată să-și delimiteze autonomia față de crezul religios, iar mai departe frica și-a făcut datoria.
În speranța că vor rămâne în colțul lor neatinși de val, acum, când teama de moarte sau preocuparea pentru siguranța celor dragi consumă inimile, oamenii au șansa de a privi altfel
Paștele. Alegerile, limitele, perspectivele, eficiența, ba chiar și precedențele pascale se rescriu pe fondul pătimirilor societății aspru lovită în referințele sale. Chiar și Evanghelia de la Liturghia Învierii surprinde această distanță implacabilă dintre așteptările omului și acelea pe
care le are Dumnezeu: „În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut. Întru ale sale a venit, dar ai săi nu l-au primit” (Io. 1, 10-11). Un Dumnezeu care a fost primit rău și,
culmea, rămâne nefrecventabil pentru alegerile omului. Mai mult, Cel Atotputernic se expune surprinzător în continuare libertății omului de a-l refuza.
În noaptea Joii Mari, terorizați de frică, toți ucenicii l-au lăsat singur pe Isus. Deși ei l-au abandonat, au trăit cu impresia că Isus a fost cel care i-a părăsit. Evident, nimănui nu-i este
ușor să se pună în discuție până atunci când febra evenimentelor arată că lucrurile nu pot fi privite exclusiv din perspectivă personală. Frica de moarte și instinctele primare ale vieții au
oferit constatări pe care, altfel, nici în vis omul nu le-ar fi luat în considerare. Familia și cuviința vieții, cumpătarea, generozitatea și răbdarea sau grija față de semeni, șansa de a observa
comuniunea, dar și riscul de a muri în solitudine au bulversat existența. Este evident că izolarea acestor săptămâni și imposibilitatea de a merge la biserică au dezvăluit nevoia de repere și de sprijin. Pentru un creștin, confruntarea cu teama descrie însă cel mai bine
invitația de a regăsi paternitatea lui Dumnezeu. De aceea, experiența slăbiciunii de acum revelează, în lumina Pătimirii lui Isus, că noi suntem cei care ne îndepărtăm de Dumnezeu, și nu El de noi.
Mă gândesc la aceia care, în aceste zile tragice, au continuat să se dedice semenilor lor. Nu numai că s-au expus și au adus mângâiere prin simpla lor prezență, dar au mers până la împărtășirea îmbolnăvirii cu cei atinși de virus. Dacă umanitatea unei singure persoane
rodește prin devotament, atunci cu certitudine, în aceste zile, lumea, creștinătatea, toți vor avea de câștigat. Lipsit de ceea ce a numit până acum siguranță, omul descoperă de acasă, în izolare, că Paștele nu poate fi confiscat nici măcar de o amenințare care îl împiedică
momentan să meargă la biserică. Sacrificiul de sine, rugăciunea, bunătatea vor fi întotdeauna posibile grație acelui Cineva care a murit pentru toți și care cere în schimb un singur lucru: „dă-mi voie să-ți întorc harul!”. Sursa contributors
Să putem fi oameni după încercarea acestor zile! Hristos a înviat!